Viata in felii de portocale

" Nimeni si nimic nu ma poate opri, la ora cinci dupa masa,
Cand lumina e alba si-n magazii toamna miroase a praf adormit,
In iarba sa pun un pantof cu sireturi subtiri de matasa,
Asteptand sa se umple cu flori, si sa fiu fericit .. " [ Emil Brumaru ]

Privesc in urma si-mi vad viata de pana acum impartita in felii de portocala care nu seamana deloc intre ele. Unele mai zemoase, altele cu samburi . Unele perfecte, fine, desavarsite in frumusetea lor. Multe imperfecte, acre. Etape din viata pe care le-am mancat din curiozitate ca sa le simt gustul, altele doar din dorinta de a manca ceva atat de colorat, dulce , minunat. Suferintele pe care le-am digerat cu greu, dar si bucurii pe care le-am savurat in nelipsita lacomie.
Nu m-am simtit niciodata indreptatita la fericire. Si, poate doar de aceea, n-am primit'o decat rar, dureros, parca cumva importiva vointei mele. Si totusi clipele alea nu pot fi inlocuite cu un alt ingredient, ori alta savoare, clipele astea imprastie sentimentul implinirii peste tot trecutul meu, cu o forta care le face sa valoreze mai mult decat toate nesfarsitele ore in tristete.
Au trecut anii, s-au risipit iubiri. Uneori am vrut sa alung si amintirile frumoase, pentru a-mi indreptati actualul. Dar pana la urma , ce -as mai fi fara ele ? Un suflet dezradacinat.
Aud mereu in jurul meu oameni care se plang ca au imbatranit fara sa-si dea seama. Femei care incearca sa scape de riduri, ori barbati care inauntrul lor se simt adolescenti si sufera vazandu'si varstele trupului. Iar eu, paradoxal, ma uit in fiecare dimineata in oglinda si ma minunez ce tanara sunt la chip, pentru atatea amintiri pe care le port, pentru atatea amintiri care vor urma, pentru tristetile care s-au dus , ori pentru bucuria care-mi lumineaza sufletul acum. Sunt prea tanara pentru atata fericire.